Viena, 1 ianuarie 1870.

Zorii îşi făceau apariţia, timizi, deasupra palatului imperial austriac Schonbrunn. Printre arcade, raze aurii străpungeau magura densă precum un colb magic. Peste lacul îngheţat din faţa edificiului împaratului Franz Josepshus, cârduri de egrete desenau un soi de dans oniric.

 Lampagii zgribuliţi stingeau feştilele fumegânde apoi băteau zdravăn din picioare pentru a se încălzi. Oraşul valsului, al nobilimii străvechi, al filosofilor şi muzicienilor, se dezmorţea lent din somn.

 La capătul unui drum împădurit , un grup de studenţi exaltaţi discutau cu voce tare, cântau şi râdeau şăgalnic.

 Îmbrăcaţi în redingote cenuşii, purând cravate negre, mănuşi şi ţilindru, schimbau subit întregul peisaj. Unul dintre aceştia, ceva mai înalt, vorbea cu pathos, gesticula cu haina descheiată, părând că interpreteaza un rol dintr-o piesă de teatru.

Camarazii săi, uşor afumaţi, îl ovaţionau râzând cu ţigaretele între dinţi.

 Limba vorbită de aceştia aducea cu italiana pentru răzleţii trecători din inima imperiului multietnic. În realitatea era graiul din Carpaţi, din proaspătul stat numit România.

Printre studenţi, care, se pare că nu erau mai mult de cinci, era un tânăr ofiţer, o “cătană asustriacă”, ce i se adresă nazal celui care gesticula mai tare:

– Bade Mihai! Te întrerup o clipă. Nu ştiu de ce intuiesc ceva. Cred că ţi-ai uitat cocarda tricoloră în cameră.

– Ha, ha!! Eşti mult prea grijuliu, herr ofizzier Slavici, îi răspunse Eminescu privindu-l cu un ochi închis pe jumătate.

 Duse mâna dreaptă la buzunarul interior şi scoase un drapel pe care erau zugravite emblemele Moldovei şi Valahiei.

– Iată că intuţia ta a dat greş…

Îl strânse de umăr pe tânărul ofiter şi îl privi într-un mod mai serios.

– Crezi că ne ajung creiţarii pentru trăsură? Până în districtul 19 e ceva cale de mers.

– Ca de obicei, Eminescule, te pângi de gologani, răspunse cătana studenţească zâmbind.

Badea Mihai făcu un pas în spate şi scoase un recipient metalic pe care i-l întinse:

– Ia puţin schnaps, e frig în dimineaţa asta.

– Crezi că mă mituieşti aşa ieftin? vorbi în glumă Slavici.

Se puseră toţi pe un râs sănătos, apoi plecară fredonând un cântec bucovinean în căutarea unui faeton.

După un sfert de ceas se aflau deja într-o trăsură ce rula pe caldarâmurile vieneze.

 Fulgi mari şi rari începură să cadă din înalt. Tinerii priveau pierduţi pe ferestre. Bancheri, în haine posomorâte se îndreptau spre bursă. Precupeţe se deplasau repede spre pieţe. Burghezi se grăbeau să-şi deschidă prăvăliile sau să ajungă la chioşcurile cu ziare. Nobilimea, cu siguranţă, încă mai dormea după noaptea cea lungă în care petrecuseră cu valuri de şampanie, dansuri şi focuri de artificii.

 După mai bine de jumătate de ceas ajunseră la Dobling. Reşedinţa exilatului domnitor Alexandru Ioan Cuza.

 Coborârâ rând pe rând şi odată ajunşi în faţa porţii cu zăbrele din fier forjat simţiră prima emoţie. Aveau să-l vadă pe domnul ţării, unificatorul sau cum îl numea deseori Eminescu, “Vodă”.

 Traseră şnurul de mătase acoperit cu promoroacă iar ceva mai departe se auzi în consecinţă un sunet sobru de clopoţel. Nicio mişcare. Insistară de câteva ori. În cele din urmă ieşi o slujnică şi îi întrebă reverenţios cine sunt. I se transmise cine îl caută iar tânăra plecă rotindu-ţi ochii verzui. Se întoarse după câteva clipe şi-i invită înăuntru.

 Elena Doamna ieşise deja în prag. O adevărată apariţie. Mândră, cu ochii mari şi negri, purtând o rochie albă cu dantele albastre.

– Intraţi, dragi compatrioţi! O adevărată surpriză! Alexandru este bucuros să vă primească, doar că veţi aştepta câtvea clipite. Este slăbit şi are nevoie de puţin ajutor.

– Sunteţi prea bună, doamnă, răspunse Eminescu şi îi sărută mănuşa subţire.

 Camarazii săi îi urmară exemplul înainte de a intra pe uşa cu arcade gotice.

Se aşezară nerăbdători în vestibul unde îşi scoseră jobenele şi mănuşile.

 Între timp apăru slujnica şi le ţinu puţin de urât oferindu-le ceai fierbinte.

Studenţii apucară ceştile cu mânile îngheţate şi sorbiră din fiertura indiană şi aromată.

 Un orologiu bătu puternic de pe peretele tapetat cu motive habsburgice.

Uşa înaltă, albă, sculptată, se deschise iar Elena Cuza le făcu un semn larg că pot intra. Tinerii români intrară în camera de zi. Frestrele înalte fuseseră dezvelite pentru a avea mai multă lumină. În mijlocul încăperii se afla un birou din fildeş acoperit cu documente, obiecte de scris şi hărţi. Undeva, într-un colţ, lângă o sobă înaltă, boierească, cu basorelefuri ce înfăţisau cupidoni, stătea într-o rână pe o sofa, principele unirii de la 1859. Avea figura puţin palidă, semn al suferinţei cauzate de boală, dar ochii îi erau vii, inteligenţi, iscoditori.

 – Mă bucur nespus să vă văd, dragi compatrioţi. Mi-aţi făcut o aşa surpriză.

Se scurseră secunde bune până ce vocea celui care avea să aprindă inima românismului, grăi:

– Măria Ta, primeşte umila noastră colindă românească, întrucât ţara nu te-a uitat.

Cu lacrimi în ochi, Cuza le făcu semn cu mâna să vină mai aproape.

 Slavici dădu tonul iar studenţii începură să cânte:

“ Bună sara, bună sara gazdă aleaasă!

 Ne primeşte, ne primeşte-n a ta casă

Că nu vreem, că nu vrem ca să şedeem!

Numai să vă….numai să vă colindăm!

De-Anul Nou noi tot venim

La tot omul cel creştin…. “

Imaginaţia fostului domnitor se aprinse şi zburdă pe meleagurile patriei sale. Ale Moldovei străbune cu munţii, zimbrii şi izvoarele vijelioase.

 Cu oraşele sale patriarhale şi energice. Cu oamenii gospodari şi curaţi, cu tot ceea ce a lăsat mai bun stirpea daco-romană.

 Epilog

Presa vremii din Viena a consemnat că studenţi români au vizitat pe fostul prinţ al României Ioan Cuza căruia i-au cântat colinde româneşti. Fostul domnitor a fost impresionat de gestul studenţilor. După trei ani, în 1873, pe 15 mai, Alexandru Ioan Cuza a trecut la cele veşnice, la doar 53 de ani, Un grup de iniţiativă şi cu sprijinul Elenei Doamna, la 29 mai a fost adus în patrie, fiind înmormântat la Ruginoasa, în prezenţa a peste 30.000 de români . În acea perioadă Eminescu se afla la Berlin, continuându-şi studiile şi încercând să-şi ia doctoratul.

 El va scrie în 1877 : “Trădarea lui Vodă Cuza, o pată pentru vecii vecilor pe steagul țării”.

Comentează!

avatar
  Abonează-te  
Notifică dupa